Informațiile prezentate în acest articol sunt extrase din emisiunea „Agricultura la Raport”, difuzată în patru părți, din data de 26.03.2026, în cadrul căreia au fost abordate principalele provocări și direcții de dezvoltare ale sectorului agricol din România. Printre invitați s-a numărat și Alexandru Tudose, reprezentant AGMI – Hale Semirotunde, alături de alți specialiști din domeniu.
Agricultura românească continuă să funcționeze cu un paradox evident: produce mult, dar valorifică puțin. Suprafața agricolă și capacitatea de producție există, însă o parte semnificativă din valoare se pierde pe parcurs, între fermă și piață.
Un exemplu clar este cultura de floarea-soarelui. România se află printre marii producători europeni, dar exportă în mare parte materie primă, nu produse procesate. În lipsa unor capacități suficiente de procesare, o bună parte din valoarea adăugată este transferată în afara țării. Problema nu ține doar de producție, ci de modul în care aceasta este integrată într-un sistem funcțional.
Producția nu este suficientă fără procesare și piață
Creșterea producției nu garantează automat rezultate economice mai bune. Fără procesare, logistică și acces la piață, surplusul devine rapid o problemă: apar dezechilibre, produse nevândute sau vândute sub cost, iar fermierii ajung să suporte pierderile.
Această ruptură între producție și valorificare se regăsește în mai multe sectoare. În zootehnie, de exemplu, există situații în care producătorii vând sub costul de producție, în timp ce produsele importate ajung pe piață la prețuri mai mici. Diferențele nu țin doar de eficiența fermierului, ci de întregul ecosistem în care acesta operează.
Depozitarea, între necesitate și limitare
Depozitarea devine un instrument esențial pentru fermieri, mai ales într-un context de volatilitate a prețurilor. Ea oferă control asupra momentului vânzării și permite o gestionare mai bună a fluxului de marfă.
În același timp, depozitarea nu poate fi privită izolat. Trebuie văzută ca un sistem care include operațiuni precum descărcarea, uscarea, tratarea și aerarea produselor, toate necesare pentru a ajunge la standardele cerute de procesatori.
Fără legătura cu restul lanțului – procesare și piață – depozitarea rezolvă doar parțial problema. Ea oferă flexibilitate, dar nu compensează lipsa infrastructurii din aval.
Profitabilitatea, problema centrală
Una dintre cele mai mari vulnerabilități ale agriculturii românești rămâne profitabilitatea scăzută. Costurile sunt în creștere, iar capacitatea de a le controla este limitată de factori externi: energie, inputuri, finanțare, context geopolitic.
În acest context, fermierul trebuie tratat ca antreprenor, iar agricultura ca un sector economic care trebuie să genereze profit, nu doar producție. Discuția despre costuri nu poate fi separată de productivitate: orice creștere de cheltuială trebuie susținută de un randament mai bun.
Impredictibilitatea, noua normalitate
Mediul în care operează agricultura s-a schimbat semnificativ în ultimii ani. Suprapunerea crizelor – pandemie, blocaje logistice, creșteri de costuri, război – a transformat impredictibilitatea într-o constantă.
În aceste condiții, capacitatea de adaptare devine esențială. Planificarea tradițională este tot mai dificilă, iar relațiile de business între fermieri, furnizori, procesatori și bănci trebuie să se bazeze pe comunicare și transparență.
Rolul statului: reguli clare, nu intervenții dispersate
Presiunea asupra fermierilor nu vine doar din piață, ci și din cadrul legislativ. Lipsa de coerență, schimbările frecvente și birocrația excesivă complică activitatea și descurajează investițiile.
Problemele structurale sunt evidente: lipsa cadastrului agricol actualizat, incertitudinea juridică asupra terenurilor sau lipsa unor studii de impact pentru modificările legislative. În astfel de condiții, investițiile pe termen lung (exemplu: irigațiile) devin greu de realizat.
Rolul statului nu este de a rezolva punctual fiecare problemă, ci de a crea un cadru stabil, predictibil și aplicabil, în care mediul de business să poată funcționa.
Dezvoltarea locală și identitatea regională
O direcție de dezvoltare o reprezintă valorificarea identității locale. Există deja exemple de zone asociate cu anumite produse – bazine legumicole, pomicole sau specializate pe anumite culturi.
Ideea nu este una nouă, dar rămâne insuficient exploatată. Dezvoltarea ar trebui să pornească de la nivelul comunității, prin colaborarea între autorități, mediul de business și mediul academic. În jurul acestor nuclee pot fi construite capacități de producție, procesare și distribuție, cu impact direct în reducerea deficitului agroalimentar.
Resurse există, dar sunt fragmentate
România nu duce lipsă de resurse, ci de prioritizare. Investițiile sunt adesea dispersate, fără a genera efecte sistemice. Fără o concentrare a eforturilor în direcții clare, rezultatele rămân limitate.
În același timp, există avantaje reale: biodiversitate, resurse naturale, un genofond agricol valoros. Acestea pot deveni active economice importante, dacă sunt integrate într-o strategie coerentă.
Tehnologie, date și organizare
Modernizarea agriculturii nu mai ține doar de utilaje, ci de modul în care sunt folosite datele. Tehnologiile actuale pot genera informații relevante despre producție, sol sau inputuri, dar acestea sunt încă insuficient valorificate.
Pentru fermele mici, accesul la tehnologie nu trebuie să însemne neapărat investiții individuale, ci poate veni prin servicii specializate. În paralel, organizarea infrastructurii, inclusiv a spațiilor de depozitare, rămâne un element critic în eficiența operațională.
O problemă de sistem, nu doar de fermă
În final, multe dintre problemele identificate nu țin de performanța individuală a fermierului, ci de modul în care este construit întregul sistem. Lipsa de asociere, neîncrederea și dificultatea de a lucra împreună limitează dezvoltarea unor structuri mai solide.
Exemplele de succes există: în industria vinului, în sectorul avicol sau în anumite modele de business integrate. Diferența o face capacitatea de a le scala și de a construi în jurul lor.
Agricultura românească are potențial, dar acesta nu se va traduce automat în rezultate. Fără legături funcționale între producție, procesare și piață, fără reguli clare și fără colaborare, valoarea va continua să se piardă pe parcurs.
